marți, 6 mai 2008

6 mai, Acasa/Rares

Cuvintele pentru Olguta: radial, discurs, rumoare, epitaf. Ora 22:41.



Olguta a scris:



E frumoasa Dobrogea mea. Perioada cat am hoinarit-o, zici ca a purtat tricoul nationalei Braziliei. Galbenul se asorta perfect cu verdele colinelor copilariei mele. Dune largi de rapita, galbena ca fasiile de grasime de pe pipota unei gaini de tara, se aliniau verdelui de iarba cruda ciugulita primavara. Nu era pamant niciunde, doar centura de asfalt a soselei. Eu stam in masina, numarand stropii de ploaie scuipati in geam, vazand cum in viteza automobilului se tarasc pe sticla, se aduna cu totii, formand asa, un soi de soparla stilizata, dezagregandu-se apoi ca in eprubetele geneticii difuzate la Teleenciclopedia. Si afara fugeau talazurile braziliene odata cu masina, sub cerul carunt de nori.

Discursuri peisagistice plicticoase, ati zice. Dar cand iti lipseste acasa cu anii, cand te intorci dupa atata timp si afli ca prietenii cu care te pisai la coltul blocului, numai sa nu te bage mama in casa, s-au insurat, maritat, au facut copii si credite ipotecare, cand constati perplex ca s-au schimbat numele strazilor si au murit din vecini, nu ai cum sa fii atat de crud sa ignori. Primavara Dobrogei casei tale.

Am stat putin ca o secunda, dar s-au intamplat destule.

Magarul bunicii nu se mai numeste Mircea. Il cheama Victoras. Desi e acelasi animal, bietul. In schimb are alt caine mamaia. Tata m-a chemat sa il vad. Avea o carisma botoasa si flegmatica, un bot blond de caine lung cat o rigla de trusa de geometrie. Tata a zis ca seamana cu el. Eu am ras. Ca are dreptate. Cu flegma si botul.

Prietena nazbatiilor mele la tara, care pulsau din mine radial, si vecina gard in gard, s-a luat cu un tigan care o bate si o forteaza intru avorturi. Ochii verzi pe care ii invidiam, copila fiind, dar ii lasam sa se uite la jucariile mele de oraseanca, s-au innegrit cu cearcane. Acum m-am uitat la ei pe furis, de teama sa nu ii intersectez, si am citit epitaful unei mignone roscate, plina de pistrui, pe care o alintam “mâţa mea” cand eram ambele mici, dar eu mai mare si care acum era o defuncta din copilaria mea. Nu stiu cand a murit. Cred ca in ultima toamna cand am mai fost copil si am plecat de la tara ca incepea scoala. Si atatea altele, nu aveam eu sa stiu. Dar aveam sa aflu.

Tu sa fii cuminte, maica, golani sunt destui. Sa nu te grabesti, ca ce e al tau e pus deoparte. Sa asculti de ma-ta, sa fii la banul tau, ca barbati sunt pe toate drumurile. Mamaia imbatraneste, dar are griji vanjoase. Bine, mamaie. Nu mamaie, nu iubesc pe nimeni, Doamne-fereste. Iubesc doar aceleasi ratuste pe care le giugiuleam si le strangeam pana le sufocam de moarte, cand eram mica. Si pe care apoi le aruncam in veceu, de spaima sa nu imi afle cineva fapta grozava. Dar nu i-am zis ca doar ratustele. Ca iar incepea sa planga ca a fost boala in sat si i-au murit toate gainile.

Un alt motiv de tristete ar fi putut fi busirea masinii lu’ tata. Masina faina, cu veuri, simple si duble. Am iesit sa ne plimbam, eu proaspat posesoare a unei bucati de plastic roz ce imi aglomereaza portofelul. A fost bine pana la curba aia in panta si matizul de pe celalalt sens. Cand cumva am vrut sa ii fac loc si am luat-o de-a dreptul prin parcare. Am f*tut oglinda unuia. Cel putin asa a decretat “trosc!!!!-ul”. Cu toate astea, am mers mai departe, parca am schimbat a treia, nu mai stiu. Opresteeeeeeee! Opresteeeeeee! Fugi de la locul accidentului! Opresteeee!, urla tata. Am oprit. Da-te jos! Du-te la ala. Uai, cacat, chiar trebuie? Doar eu, tata? A aparut si mama pe care trebuia sa o luam de undeva din foarte apropiere. Ademenita de rumoare. Dracu, era doar o oglinda. Ma asteptam sa o ia cu lesin, dar s-a pastrat verticala. In final, oglinda era teafara, stapanul ei era un coleg de gimnaziu, ne-am pupat, ne-am impacat, ne-am paste fericit, ne-am ce mai faci de cand nu te-am mai vazut bine tu. In final, tata mi-a zambit, dojenitor, e drept, la limita clasicei palme dupa ceafa, si asta e tot ce a contat pentru mine. A, si faptul ca s-a suit el la volan, dupa.





Cuvintele pentru Soozie: gaoace, scafarlie, impetuos, slobod. Ora 23:13.




Soozie a scris:




Visarion era un mosnegut simpatic. Strada Doi Stejari, prafuita si calda, ii sustinea umbra de fiecare data cand se perinda de la el de-acasa catre scoala; dimineata devreme si pe la amiaza, cand totul in jur motaia. Preda scrisul, cititul, desenul, muzica si istoria patriei unei clase de 30 de scafarlii brunete si tunse, care se tineau numai de prostii. Gaoacele in care creierasele puneau la cale nazbatiile duioase de baieti crescuti frumos erau oachese si julite. Visarion ii iubea colectiv si individual, le stia numele, prenumele si 'situatia'.


In acea marti dimineata, Visarion isi sorbea cafeaua ingandurat. Avusese un cosmar cu copii mici diformi, tumefiati, negri in jurul ochilor, care se tarau unii peste altii intr-o hala industriala. Ca niciodata, intarzie la scoala. Baietii erau speriati, domnu' Visarion nu intarziase niciodata. Le trecura prostiile de baietani lasati slobozi in timpul orelor: ciupitul colegilor, avioanele de hartie rupta din caiete, caricaturile de pe tabla. Acum erau doar speriati. Chiar si cei mai curajosi aveau un nod in stomac, care raspandea raze de durere nervoasa in tot corpul.


Visarion intra in clasa si dadu buna dimineata fara sa se uite in ochii lor. Isi puse haina pe scaunul de la catedra in liniste. Baietii ii urmareau fiecare miscare, si nu au bufnit in ras cand au vazut ca invatatorul isi imbracase puloverul pe dos. El nu parea sa observe. A dat tonul imnului national, iar baietii au sarit in picioare, cantand anemic.


In randul trei de la geam, Rares s-a asezat, incet, la loc. Ametise, si nu stia de ce. Visarion s-a oprit din dirijat, iar baietii au mai lalait doua versuri pana cand el a ajuns la banca a treia de la geam. A urlat la Rares, era pentru prima data cand ridica vocea la unul din ei. Rares s-a ridicat, sprijinit in maini de banca, cu ochii-n pamant. Da, asta se intampla. In cea mai nepotrivita dimineata, cand se simtea rau si de-abia asteptase sa-si vada baietii ca sa se molipseasca cu tinerete de la ei, unul facea asa ceva. Canta imnul 'din fund'; nu va tolera asta. Visarion a inceput sa indruge in varful vocii sale toate mustrarile in legatura cu lipsa de respect, patria noastra, imnul, patriotismul, eroii cazuti pentru libertate, nerecunostinta, rusine, stai drept nesimtitule. Rares tacea, iar invatatorul urla din ce in ce mai tare. Baietilor nu le venea sa creada.


Cum era ora de istorie, l-a scos pe Rares la raspuns. Baietii taceau dureros. Razele trimise de stomac devenisera insuportabile. Aveau lacrimi in ochi. Rares s-a tinut de banci si a ajuns cumva la tabla. Visarion s-a asezat pe scaunul de la catedra nefiresc, vrand sa para impetuos. Ce lectie ai pregatit pentru azi? Rares tacea, uitandu-se fix in crapaturile scandurilor prafuite din podea. Rares! Ra-reees!


Rares tacea. Baietii nu mai puteau suporta tensiunea. Era atat de nefireasca. Tocmai pe cand Visarion, cu venele umflate la gat de indignare, disperare si ciuda, urla ultimul 'Rares', baiatul ridica ochii spre invatator si se prabusi. Corpul sau cazu inert, inspre inainte, lovindu-se cu tampla de muchia podiumului pe care se afla catedra.


Visarion statea nemiscat. Baietii erau incremeniti. Cateva zeci de secunde, nimeni nu a facut nimic. Sangele negru crestea intr-o balta care naclaia parul baiatului. Visarion s-a trezit si l-a ridicat pe Rares. Statea pe jos si il tinea in brate, urlandu-i numele, mangaindu-i fruntea, manjind cu sange fata curata. Plangea. Alterna in tipete 'Rares', cu 'Doamne, nu ma lasa'. Rares, Doamne, nu ma lasa, Rares, Doamne, Rares, nu, nu, nu ma lasa, Rares.


6 comentarii:

Anonim spunea...

bine ati revenit! (in fortza!)

Metaphorel spunea...

Si peisajele se schimba, Olguta, nu doar oamenii aia care se marita, puiesc si, uneori, mai si mor. Mie mi se pare mai tragic atunci cand se schimba peisajele. Pentru ca in acel moment, daca n-ai poze, ramai doar cu amintiri care se duc dracului la un moment dat, ca o placa de pick-up care, ascultata prea mult, isi toceste santurile. Eu n-am poze.

olguta spunea...

nici n-ai nevoie, metaphorel...pentru ca ai, nu-i asa, ochii. care nu au nevoie de baterii, nu-ti aglomereaza posetele si buzunarele, nu ai cum sa ii uiti pe undeva, nu se demodeaza, nu costa o avere-ii ai din oficiu si nu trebuie sa prinzi deschis ca sa ii duci la developat. :)

07 mai 2008 23:06

olguta spunea...

...iar amintirile se duc cand te-ai dus si tu dracului! :D pentru alte eufemisme cu uciga-l toaca, revino!

:)

Paddy spunea...

Ce-i drept, ochii au toate calitatile acelea. Necazul vine cand realizezi ca si ei, ca orice aparat care nu este de sine statator, sunt legati la o sursa. Sau la un rezervor.. Si ce te faci cand mintea se prafuieste?

olguta spunea...

pai cred ca o menajera in minijup, iubitoare de tudor gheorghe, ar face treaba buna, nu-i asa, paddy draga?

;)