29 martie, Suntem o progresie!/ Domnul Ursu, tulceanul

Cuvintele pentru Olguta: bondar, catastrofa, zgarie-nori, baclava 1:36

Olguta a scris:

Da’ de unde. Mie mi-a placut matematica. Pentru ca imi placea de profesor. Il chema Tigau si chiar era…creol ca, de exemplu, esentele de rom. Noi eram clasa de stiinte umane-istorie si va dati seama ca nu se imbulzeau profesorii sa vina sa ne predea noua, pentru care singura matematica, sfanta de altfel, erau anii domnitorilor si razboaielor.

Dar Tigau asta cand a intrat in clasa s-a intunecat sala, iar mie mi s-a luminat fruntea. Stateam in banca a doua de la perete, cu prietena mea cea mai buna din timpul liceului. Pentru ca brilliant minds think alike si horny chicks act the same, am ranjit ca niste hiene virgine la vederea minunii. Avea cioc, era brunet si tanar, dar insurat.

Momentele cand inima mea era complet a lui erau acelea cand scotea baietii la tabla. Isi batea joc de ei in asemenea hal incat saracii, daca peste drum de liceu ar fi fost un zgarie-nori, s-ar fi urcat pe acoperisul lui, fara sa fi folosit liftul macar, si ar fi plonjat apoteotic. Cred ca blugii lui mi-ar fi venit de minune, eu mignona de patruj’de kile, dar pe postament, langa tabla manjita de ineptii si langa vlajganii de la mine din clasa, Tigau al meu parea urias. Un soi de King Kong cu care ma voi delecta din integrale, algoritmi, paralelipipede, cosinusuri si sinusuri printre liane. (acum, daca stau c-o falca-n palma sa-mi amintesc, nu cred ca m-am gandit vreodata la el in termeni de tangente sau ecuatii cu doua necunoscute, daca sufletele voastre curate pricep ce zic eu aici). In fine, imi sticleau ochii de extaz cand era ora de matematica si ii scotea pe bogdan, ionut, paul, viorel sau adi (astia erau catastrofa!) Fireste, el nu se adresa cu numele mic.

Acuma stau si ma dau Jung in fata mea gandindu-ma ca, de fapt, imi placea ipostaza acestor amarati, barbati in devenire, care erau umiliti in fata mea, si nu profesorul ca atare. Un soi de mentalitate similara cu a pustilor din gimnaziu carora daca le place vreo colega o lovesc cu rigla peste cur si cu cat o plac mai cu foc, cu atat dau mai abitir. Am patit-o si eu o data, de a trebuit sa vina mama la scoala. Dar se pare ca mama se cunostea cu ma-sa astuia, deci au dezamorsat bomba la o cafea.

Revenind la proful de mate, sansele mele au devenit nule in momentul in care, in timp ce eu chicoteam si ma ciupeam cu colega-prietena ca sa aflam cine il iubeste mai tare, Tigau, Sburatorul meu, se ridica de la catedra si vine cu o falca-n ranjet si cu alta in furie la noi: Ce dracu’ faceti acolo? Sunteti lesbiene sau ce? Pe cuvantul meu de onoare ca asa ne-a zis.

In anul urmator ni s-a schimbat profesorul. Il chema Preda si da, preda foarte bine. E drept ca pentru un larg spre majoritar segment din clasa mea, matematica ramanea sotul betivan care vine acasa si isi bate nevasta, tocilarul cu cosuri si pasta de dinti in coltul gurii care nu te scapa din priviri si mori de rusine, femeia cu mustata.

Dar pe mine profesorul asta m-a facut sa iubesc matematica. Era un barbat prezentabil, cu o burta boema de bondar si venea mereu imbracat la costum. Tin minte ca intr-o zi ne-a predat progresiile. Il vad si acum, el langa fereastra zabrelita, dupa-amiaza de marti, eu in aceeasi banca, a doua, la perete: Natura este o progresie! Tot ce se intampla si vedem in jurul nostru se supune regulii progresiilor.. Si apoi a inceput sa insire formule pe tabla. Am ramas ca la dentist, cand imi zice cat am de plata. Cum dracu, natura, eu, tata, maidanezul care o insotea pe Laura la scoala SUNTEM O PROGRESIE? Marturisesc ca si azi, dupa atata timp, ma fascineaza aceasta afirmatie.

Il iubeam pentru analogiile sale si ma gandeam ce clara trebuie sa fie viata daca stii matematica atat cat stia el. Sa iti calculezi temerile, deceptiile, bucuriile si sa vezi daca iti da cu rest sau nu. Imi placea cand ne dadea lucrari. Si ravneam zecele cu patima de halterofil. Cel mai adesea “il impuscam”. Si imi aparea atunci, pe toata fata, un zambet bun ca de baclava. La fel zambesc si acum, in timp ce scriu asta.

Cuvintele pentru Soozie: chestionar, pastruga, coropisnita, adiacent. 1.29

Soozie a scris:

In liceu, uram matematica. Ne-o preda domnul Ursu, mic, chel, slab, batran, malefic, aruncand cu creta in noi cand nu eram atenti. Nu invatam niciodata, si ma plangeam ca totul e nedrept. Domnul Ursu nu vorbea cu noi. Intra in clasa, se incrunta si incepea sa scrie lectia pe tabla. Nici nu existam pentru el. Din cand in cand vorbea uitandu-se pe geam despre cat de prosti suntem. Citea fragmente din lucrari si radea. Dupa doua ore, fara pauza, iesea fara sa salute, lasand doua foi A4 scrise de mana, pe catedra. Erau tema de casa. Avea un scris mic, rau, citet, cu literele dreptunghiulare, infricosatoare.

Am trecut cu 5 tot liceul. Nu ne scotea la tabla niciodata, ci ne dadea lucrari. Auzisem ca, in urma cu cativa ani, sparsese tabla cu capul unui elev. De atunci nu mai scotea pe nimeni la tabla. Se enerva prea tare. Subiectele lucrarilor erau dusmanoase, fara echivoc. Nu puteai 'face ceva' daca nu facusesi exercitiul respectiv inainte. Si nu era cazul meu niciodata. Fractii, ecuatii, integrale, derivate, siruri, matrici, drepte, adiacentze, congruentze: semnele matematicii erau, prin ochii mei intredeschisi si lacrimanzi in direct, ca niste coropisnite care se impreunau sau misunau pe foaia alba, cu patratele.

Odata am luat un 5 cu paisprezece minusuri in fata. Nu-i ajungea sa ne inspaimante, vroia sa ne si umileasca. Ceea ce era stupid e ca trebuia sa muncesti mult pentru un 5. Doua exercitii din patru. Eram terorizati. Sufeream fiecare in felul sau. Un coleg i-a scris o compunere in lucrare: 'Dom profesor, sunt prost. Nu stiu sa rezolv exercitiile astea. Nici nu stiu cu ce sa incep. Si ma gandeam sa nu va pierd timpul cu incercari 'ca poate iese ceva'. Dar va rog sa-mi dati un 5. Eu nu vreau sa fac matematica mai departe, ci vreau sa fiu poet. Singura aritmetica de care am nevoie o stiu deja: un pahcet de tigari e patruzeci de mii, cu ceilalti saizeci imi iau o sticla de suc, o paine si o conserva de carne.'

Dar nu-l induiosa decadenta adolescentina pe domnul Ursu. Domnul Ursu, tulcean, ne-ar fi mancat de vii ca pe o clasa de pastrugi pescuite in tinuturile natale. Saliva. Eram prinsi atat de multi intr-un acvariu atat de mic, si ne momea cu ramele enorme de pe tabla: sigma, epsilon, gama.

Aveam cosmaruri. Visam teze, transpiram, nu stiam nimic, luam 2, ramaneam corigenta. Picam Bacul, ma alunga mama de-acasa, domnul Ursu radea cu capul dat pe spate. Cand urma sa avem matematica, o depresie densa se instala la noi in clasa. Nimeni nu radea, nu se zbenguia printre banci, nimeni nu pipaia pe nimeni. Ne mancam pachetele tristi, cu ochi umezi, pentru a calma durerea de stomac.

La sfarsitul clasei a 12a am completat un chestionar, in legatura cu ce mi-a placut la liceu, ce nu, pe cine iubesc cel mai tare. O intrebare m-a pus pe ganduri: Cine e profesorul despre care vei povesti copiilor tai? Si-mi era destul de clar cine era. Domnul Ursu. Si ma intreb, eu ce as prefera sa fiu: forgotten or hatefully remembered?