13 aprilie, Secunda/Cheremul.

Cuvintele pentru Olguta: caine, salamandra, mac, pertinent. Ora 23:11.

Olguta a scris:

Statea pe banca, lasand vantul sa ii ciufuleasca parul cum fac tatii. In dreapta ei, doi plopi desenau umbrele frunzelor in iarba. In stanga, un caine si vantul se incurcau in fusta unei femei. In fata disparuse totul de mult, pentru ca ea zambea in gol de tot atata vreme. Se oprise pe banca sa devina constienta de secundele in care se gandea la el. Sa stea de vorba cu ele, sa le spuna ca stie de existenta lor, deci nu mai e nevoie sa se pituleze prin cotloane ca niste proscrise. Sa le anunte ca le accepta. Era firesc sa ia hotararea asta. Nu mai zambise asa niciodata, ii spusese o prietena. Lucru mare. Venise primavara in coltul gurii ei, ridul aspru si ascutit de langa se inmuiase in arc de cerc. Si constatase cum, dupa atatia ani, talpile ei ramaneau calde ore in sir.

Fluturele-scafandru a zis ca oamenii care isi povestesc visele sunt plictisitori. Era cea mai plicitisitoare creatura, atunci. Pentru ca doar visele i-l umpleau de viata si i-l aduceau alaturi, pe perna. Intr-o noapte visase ca deschidea scrisori cu numele ei la destinatar. Intr-un plic a gasit doua ambalaje goale de prezervativ, ambalaje de staniol, ca a bomboanelor de Craciun si cu sistem de deschidere ca a servetelelor umede. Le-a scos. S-a jucat cu ele. N-a rosit. Le-a pus deoparte. In plic a mai gasit doua radiografii dentare. Le-a privit. Radiografiati nu erau dintii, ci palmele lui. Nu oasele, ca niste hasurari de creta alba pe tabla neagra. Ci palmele, cu tot cu tesut, degetele, ca niste mici salamandre alb-fosforescente. Mainile lui mimau imbratisarea. Le-a dus la obraz, le-a plimbat pe pomete si pe buze. Mainile lui.

Continua sa numere, pe banca, secundele de el locuite, atat de electrizante, patimase, istovitoare, ca rosul unui camp de maci privit indelung. Ei ar fi putut inventa o noua roata, daca ar fi vrut. Asa gandea. Si cu banii de pe brevet ar fi putut developa eternitatea de zambete surprinse in tot atatea secunde.

O clipa dezertoare i-a urlat: esti o gascaaaaa!. Cealalta i-a replicat: si asta pentru ca ii ploua zborul cu pene.

Baliverne!Poeziile sunt pentru nebuni si indragostiti.

Ba tu esti o nebuna.

Ba nu.

Ba da.

Ba ea.

Ba tu.

A ras de secundele ei galcevitoare ca niste oltence. Un barbat langa un pusti pe bicicleta s-a intors cu un gest pertinent inspre ras. S-a ridicat de pe banca, jenata ca provocase atata larma. A format numarul lui, stiind ca are curaj sa ii povesteasca despre cearta de mai devreme. El i-a raspuns. Cu greu. Pentru ca era beat.

Si atunci secunda dezertoare s-a intors catre cealalta: ti-am zis sau nu ti-am zis ca e o nebuna? Sarmana! Secundele inamice s-au luat de mana si s-au indreptat impreuna catre celelalte secunde sa le anunte vestea ingrozitoare si sa se converteasca cu toatele. Mai putin una. Cea care avusese dreptate, in final.

Cuvintele pentru Soozie: camelie, compas, cherem, tasta. Ora: 23:11.

Soozie a scris:

Sunt sigura ca in curtea fiecarei case fericite e un hamac, sau un leagan, sau un balansoar, sau un dispozitiv de alinare ce te plimba inainte si-napoi. Si un tufis cu camelii; iar vara, cand familia se aduna seara pe trepte si in leagan, cu pahare aburite de limonada in maini, vorbind despre viitor, bate vantul si parfumeaza toata curtea.

Sunt fiul ploii, la cheremul imaginatiei mele. Daca n-as avea-o, nu as suferi niciodata. N-as sti cum ar putea fi, dar nu este. Cum e sa ai un catel alb, care sa aiba ceva rana albastrita de veterinar si un con din-ala in jurul gatului, si sa razi de el, iubitor. Ar merge cainele cu conul in curtea de mai sus.

Stiu cum e sa scrii, in schimb. Stiu cum e sa apesi tastele frenetic, pentru ca te ajuta sa gandesti liniar si sa gasesti un raspuns in tine. E viata interioara mai buna ca cea omologata? Clar ca e mai buna, dar e mai importanta? Da, e mai importanta, dar e mai... reala? Adica ajunge sa traiesti in imaginatie, unde e frumos, si ploua, si tu esti fiul ei?

Imi desenez cu un compas auriu un cerc discret pe frunte. Tai un dop rotund ca unei lubenite si var botul unei seringi fara ac, umpluta cu acetona. Respir adanc si actionez talpa de plastic alb si striat, iar dizolvantul imi tasneste-n creier, il invaluie, il mangaie si ii scoate toata coloratura excesiva. Va ramane gri creierul meu, cenusiu ca al tuturor, iar nu curcubeistic, asemeni unui strai de clovn, asemeni unui suflet de poet, asemeni unei campii de vara. Va fi cenusie materia mea cenusie si va gandi cenusiu, ca un cursor palpaind in prezent si doar acolo, iau eu nu voi mai suspina atat dupa ceea ce ar putea fi dar nu este.