Olguta a scris:
M-am gandit azi la mine. Si mi-am spus ca probabil sunt cel mai intens cand nu imi dau seama ca sunt. Lipsa constiintei de sine, care ma face sa tasnesc din toti rarunchii, sa ma balangan febril ca un zorzon extravagant la gatul curvii de viata.
De exemplu, creierul meu e mult mai destept cand dorm. Stiu asta din zecile de fragmente de proza si poezie pe care le plasmuieste mintea mea cand, oficial, nu e treaza. Azi noapte am visat cum compuneam texte in care Cartarescu povestea cum a indreptat cu surubelnita un covor pus câş, din sufrageria mamei lui. Alta data sunt mai frumoasa cand ma surprind scurt intr-o vitrina, nu cand stationez in fata unei oglinzi. Cand ma aflu intr-o perpetua dare de seama a sinelui, totul risca sa devina banal. Si atat de savuroase sunt momentele cand exist in lipsa mea. De exemplu, exista un anumit tip de discutii care imi declanseaza un soi straniu de masochism al conversatiei. Imi plac discutiile lungi si pretentioase. Cand nu inteleg. Tot sau nimic. Apreciez dialogul acela ca o havana, savurat gros, cu inspiratii adanci, cuvintele alea grele, infasurate ca intr-o clatita cu mirodenii ale sinapselor. Imi place sa ma simt in inferioritate, sa ma privesc cu condescendenta in raport cu ceilalti. Imi place sa vorbesc cu oameni mai inteligenti decat mine. Care stiu asta. Sa simt cum mi se aseaza ridurile fruntii concav ca un mijloc sculptat, de femeie frumoasa. Sa imi ascult sangele pulsand ca un izvor de munte. Izvorul care nu formeaza niciodata mal, sangele care nu depune niciodata rasina platitudinilor. Si sa intreb, si sa insist sa mi se dea raspunsurile, sa plutesc bezmetic pe un ocean de probabilitati. Apoi sa aflu. E mult mai savuros sa implor gandurile interlocutorului meu decat sa fiu iscusita care le stie de dinainte.
Cum se intampla acum, cand aflu de la Paul ca Akira Kurosawa a inventat filmatul soarelui. Ma nedumiresc, ma dezbrac de un eu imbacsit de sine insusi si intreb, cu fruntea concava: cum adica?
Cuvintele pentru Soozie: pateu, musli, taram, kefir. Ora 13:01.
Soozie a scris:
Cand am intrat, m-a izbit lumina senzuala si parfumul greu. Intr-un colt, pe parchet, avea o 'lava lamp', in care sfere bordo de fluid se desprindeau si de podeaua lampii, si de tavanul ei, dansand prin celalalt fluid, mai putin dens, sclipicios. Luminile se plimbau pe pereti, dezvaluind ba obiecte lucitoare, ba draperii, ba carti, ba absolut nimic. Langa lampa era un cos plin cu frunze si fructe uscate, mingi facute din nuiele si alte bazaconii maronii care emanau un miros oriental, ceva de templu, mosc, patchouli si alte mirodenii necunoscute mie.
Treptat, m-am obisnuit cu intunericul si mi s-a reglat respiratia. Cei patru pereti aratau ca si cand fiecare ar fi apartinut unei alte camere. Si unei alte femei. Lapma dezvaluia o buna parte din peretele de care era lipit capatul patului. Alb si nedecorat cu altceva decat un poster imens, inramat in metal, acoperit de sticla. Jimi Hendrix, cu esarfe mov si rosii pe cap, scurta de caporal din catifea visinie, bumbi aurii si snur galben, pantaloni maro de stofa incredibil de stramti si chitara tinuta invers de niste degete lungi si pline de inele de argint, cu pietre colorate. Cele doua etajere, lipite de perete de-a stanga si de-a drapta patului, erau ocupate de urmatoarele obiecte: o vaza cu flori de camp ofilite, un bol cu musli amestecat cu kefir, uscat pe margini, o carte de franceza, cateva carti de tarot, un pachet de servetele demachiante, un parfum, cateva pateuri vechi pe o farfurie, o pereche de sosete facute minge. Asta era peretele hippioatei.
Colt cu el, in dreapta, era peretele profesoarei. De la podea si pana la tavan, biblioteca. Usa parea decupata in rafturi, pentru ca si deasupra ei erau carti. Polite de lemn doldora de carti. Daca te uitai doar la peretele asta, calatoreai in timp. Deveneai convins ca te afli intr-o bibliteca de la inceputul secolului, si erai coplesit. Volume legate in piele, cu titlurile scrise cu auriu se amestecau cu editii necartonate, rupte si ingalbenite, care erau lipite de carti lucioase. Pe usa erau lipite articole de ziar: recenzii de carte. Am intrebat-o daca e vreun sens in aranjarea cartilor pe rafturi. Daca e alfabetica, cronologica sau dupa preferinte. 'E autobiografica', mi-a zis. High Fidelity.
Peretele opus lui Jimi Hendrix avea un geam urias. Captusita cu obloane externe, verzi si intunecate, fereastra brazda camera cu lumina care scapa printre scandurile obloanelor. Draperiile erau exagerate. Mari, grele, de catifea stacojie, ar fi putut face bezna de dinaintea Genezei, la o adica. Peretele era captusit cu fotografii: animale, cladiri, oameni, chipuri, peisaje, culori, sepia, alb-negru, polaroid, glossy, mate, autoportrete, pagini din revistele de moda. In stanga ferestrei, doar, avea un desen: portretul ei in pozitia lui Che Guevara, desenat cu marker rosu direct pe zugraveala. Acesta era peretele artistei.
Opus bibliotecii sta un zid care mi-a captat intreaga intrigare. Zugravit mov, in perete erau batute zeci si sute de cuisoare micute, de care erau atarnate, ca la muzeu, toate bijuteriile ei. Cercei, margele, bratari de maini si de glezne, tiare, inele, lantisoare, clame de par. Aurii sau argintii, cu pietre sau fara, din sticla sau lemn, creau o imagine de bazar turcesc ce-ti lua ochii. Te indreptai instinctiv spre ele si le studiai in parte. Straluceau care-cum cadea lumina lampii pe ele. Aveau reflexii si emanau fairy dust in camera, puteai sa juri. Acesta era peretele tigancii.
Pe jos, parchet. Nu avea covoare. Patul era enorm si visiniu. Trei perne brodate cu fir metalic si paiete il impodobeau ca intr-un basm despre o printesa adormita in odaia ei din taramul celalalt. Intre perne, un motan enorm, negru, dormita sfidator clipind rar din ochii galbeni. Impresia pe care ti-o lasa intreaga camera, cu peretii incarcati, mirosul de templu, si patul regesc era de nebunie. Dementa si lux.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu